Aplicatia se incarca
Eu n-am avut un vis. Am construit un vis
Aveam 20 de ani și voiam să muncesc. M-am angajat într-un loc în care făceam treaba a trei oameni, lucram enorm – uneori chiar 20 de ore pe zi –, devenisem în scurt timp om de bază, dar nu doar că nu eram apreciată, mi se mai făceau și reproșuri, iar plata – inimaginabil de mică – mi-a fost făcută după 3 luni de muncă. Am fost așa de bucuroasă, c-am acceptat să-l împrumut pe un coleg de serviciu, dar banii înapoi nu i-am mai văzut nici până-n ziua de azi. Voiam și eu să-mi fac un credit pentru un apartament, dar cu salariul meu nici nu putea fi vorba despre așa ceva. Am fost foarte dezamăgită și am plecat.
M-am gândit atunci foarte bine la ce am de făcut: continui cu ideea cu apartamentul – ceea ce însemna o cheltuială lunară pentru cine știe câți ani de atunci înainte – sau îmi fac firma mea, unde îmi fac eu regulile. Mă gândeam c-o să am bani și libertate, c-o să muncesc cât vreau eu, că n-o să mai am șefi. Dar pentru asta îmi trebuiau bani, așa că m-am angajat din nou, ca să-mi pot face un credit și să reușesc să-mi deschid firma.
Domeniul l-am ales destul de repede pentru că mama lucra de mulți ani în industria cofetăriilor, era director executiv. Mi-am zis că mai bine lucrez cu mama, iar pe ea o conving să mi se alăture, decît să lucrăm amândouă in alte companii.
Mama însă, cu toată experiența ei, a încercat să-mi spună că e un domeniu dificil, complex și să nu fac această alegere. Dar știți cum e, copilul, mai ales când e foarte tânăr, crede că e mai deștept decât părintele. Așa că am căutat spațiu, utilaje, asta în timp ce mama tot încerca să mă facă să mă răzgândesc. Totul a devenit în scurt timp realitate, pentru că nu a reușit să mă-ntoarcă din drum.
Am închiriat un spațiu mic, care avea depozitul de făină la etaj, urcam pe niște scări îngrozitoare pentru a depozita făina. Cred că am și câteva poze cu noi și cu oamenii din laborator, cu sacii pe scările alea, plini de făină. La început făceam produse de patiserie și fursecuri ambalate în cutii și le distribuiam la magazine alimentare de cartier. Aveam o Dacia papuc și mașina mea, cu care duceam produsele la Săcele și Predeal. Eu și mama am lucrat în producție alături de 2-3 persoane, cot la cot.
Am început apoi să facem o gamă foarte restrânsă de prăjituri. Lucram de noaptea până… terminam. Îmi amintesc că înainte de primul Paști nu am plecat 3 zile din laborator. Am mai dormit câte puțin cu capul pe birou. Nu aveam experiență: ba greșeam ceva și se ducea o tură de cozonaci, ba nu dospeau, ba erau prea multe comenzi.
Mama n-a vrut să stăm prea mult cu chirie, a zis să găsim un spațiu pe care să-l plătim în rate și să rămână al nostru. Trecuse un an și ceva de când începuserăm activitatea și am găsit un spațiu chiar pe strada pe care copilărisem. Am făcut modificările necesare, iar în primăvara lui 2010 ne-am mutat. Mama este omul fără de care această creștere constantă nu ar fi putut exista, implicarea și dedicarea ei au fost și sunt neprețuite.
Eu am mai lipsit în perioade foarte scurte, când am deschis o altă afacere sau când am născut. Îmi amintesc că la primul copil am mers la muncă și-am stat acolo și după ce-au început contracțiile, că aveam de terminat un tort. Apoi, la câteva ore după naștere, îi răspundeam din salon unei cliente, în legătură cu o comandă. Și la a doua naștere am lucrat până în ultima zi, iar când am născut fetița era tocmai în sezonul nunților, așa că aveam cu mine la maternitate toate fișele pentru evenimentele din weekendul ăla și-mi coordonam echipa tot din salon. Asistentelor nu le venea să creadă ce vedeau. Băieții aproape c-au crescut la firmă, le amenajasem în birou un pătuț. Fetița a avut un regim mai special, găsisem o doamnă aproape de laborator care avea grijă de ea, când se trezea copilul, mă suna tanti Maria să mă duc la alăptat.
De-a lungul timpului, m-am și ne-am îmbunătățit mereu. Am fost la cursuri, am urmărit tutoriale pe YouTube, avem însă un rețetar al nostru la care ținem mult și noi, și clienții, pe care îl ținem însă întotdeauna la zi. Vorbim cu oamenii, aflăm ce le place, ce și-ar dori. Și facem ajustările în consecință. Am făcut și schimb de experiență cu alte cofetării, cum ar fi Cofetăria Codrina din Timișoara. I-am cunoscut pe profesioniștii lor la un workshop la București și ne-au invitat la ei, unde am fost primiți cu brațele deschise și ne-au dat sfaturi excelente. De la ei am implementat două rețete, pe care, bineînțeles, le-am adaptat gusturilor brașovenilor.
Avem noi amandina noastră, ținem mult la ea, e cea mai iubită dintre prăjituri. Asta pentru că are gust bogat de ciocolată și cacao, nu punem în ea esență de rom.
Domeniul ăsta e foarte dificil pentru că nu poți rezolva nimic ulterior, nu permite întârzieri, reluări sau vreun fel de încurcături. Trebuie să fii mereu ceas. Și suntem.
Prima cofetărie BOMBO am deschis-o în 2012, înainte de Crăciun. De atunci, oamenii tot vin la noi pentru că nu le vindem povești cusute cu ață albă, ci povești dulci, proaspete, frumos decorate. Bucurii.
Visul meu, cel pe care l-am construit la 20 de ani, continuă. Vino și tu să guști din ce creăm noi, vino să ne cunoști.
